Cosmar feminin

I se mai zice si camin de fete. Un fel de manastire mai emancipata.

De ce e asa ciudat sa traiesti aici? Pai, pentru simplu motiv pentru care peretii sunt de culoarea ruginei pale, galbeni sau roz. O fondanterie.

Pentru ca toata ziua vezi numai fete. Vreo o suta si ceva de figuri. Involuntar, te vei speria atunci cand apare un tip in usa toaletei.

Pentru ca pe culoarul pe care mi-a fost distribuita camera, locuiesc cele mai multe frantuzoaice din tot caminul. Se trezesc devreme, pasesc ferm, ca la armata, simtul umorului la ele se reduce la surasul nelipsit cu care acompanieaza “bonjour”-ul ( niciodata aproape “salut”, desi ne cunoastem de mai bine de 4 luni de zile), se culca devreme si raman impreuna doua cate doua ca niste stalactite ( nu e o problema de natie, asta pot si spanioloaicele si chinezoaicele etc desi, de regula, ele se grupeaza in cate mai multe)

Pentru ca toate discutiile se reduc la notele de la scoala, perioada de sales, cine cu cine a mai iesit, cum ti-ai petrecut ziua, cum ti-o vei petrece pe cea de maine si ce anume se mai gateste.

Pentru ca ilegalitatile se reduc la furatul lingurilor si cratitilor din bucatarie si din cand in cand, la introducerea unui prieten in vreo camera intre orele de ordine si disciplina.

Pentru ca din discutiile frustrate despre digestie si actiunea produsului intitulat “Activia” poti simti intotdeauna frustrarea unei fete care nu a fost placuta de X pentru ca era imbalonata.

Pentru ca se intereseaza de viata ta numai in masura in care esti pe punctul de a te desparti de prieten sau de a te casatori.

Pentru ca te roaga ca o floricica sa ii permiti sa foloseasca calculatorul pe care e instalat messengerul pentru ca mai apoi sa ramana fixata acolo 3 ore, uitandu-se la o fereastra si harcaind in linistea salii din cauza biscuiteilor prea sarati.

Pentru ca atunci cand vrei sa petreci o dupa-amiaza cu un prieten sau sa inviti prieteni de sex opus la cina, se vor simti inevitabil stanjeniti, urmariti fiind de o ceata de ochi rimelati si clipitori.

Pentru ca nu fumeaza, nu scuipa, nu injura, nu ragaie ( cu unele exceptii) si nu zic ce le trece prin cap atunci cand le trece ( nu ca am vrea intotdeauna asta…).

Pentru ca in troncanitul tocurilor nu se intelege decat RDV tête-a tête sau facut cu ochiul si pentru ca pe usa camerei vecine sta o fetita imbujorata langa o banana cu palarie.

Pentru ca dupa 11, 12 noaptea nu pot vorbi pe ton normal la mine in camera deoarece frantuzoaica va veni ciufulita si surazatoare ca intotdeauna sa ma roage sa vorbesc mai incet. Pentru ca din camere se aud numai melodii lesinate si chicoituri de fata vizitata de vreun domnisor.

Pentru ca sunt previzibile si livide in cursul saptamanii, in week-end precum vaporii.

Pentru ca uneori majoritatea cantareste mai mult decat acele cateva exceptii care iti mai ofera cheful de a surade.

Dimineata indigo

La orele 7 trecute de si jumatate, orasul Grenoble inca dormiteaza. Intunericul luneca lin pe macadamul strazilor inguste. Aerul racoros demn de luna martie parca, pe la aceeasi ora, imi biciuie obrazul somnoros. Molcom.

Felinarele cocotate pe stalpii semanati pe alei imprastie fire de aur prin intuneric. Cu mainile infipte in buzunarele pantalonilor largi, imi port pasii fara de graba catre casa.

La o intersectie, printre arhitectura dantelata a imobilelor cu patru nivele si ferestre inalte, varfurile lantului Belledonne par a se scalda intr-un cer infinit de indigo. E momentul in care noaptea se zbate in acelasi pat cu ziua iar din lupta lor nu mai ajungi sa intelegi nimic. Nici de-i alba(stra), nici de-i neagra.

In dreptul parcului de la Victor Hugo, gugustiucii se lasa fugariti de pasii mei gigantesti, ascunzandu-si teama parca, in gusile grase. Isi scutura capul, ridicandu-l si coborandu-l pentru ca mai apoi sa-si desfaca aripile si sa planeze deasupra asfaltului pietruit. Ma simt o mica atotputernica si inspir satisfacuta aerul brut al diminetii. Imi ridic privirea si o agat in crengile ciuntite ale copacilor incalciti din parc. Ramurile lor pornesc scurte inspre cer, innodandu-se mai inainte. Impung in indigo asa cum impunge lumina acum in valul tot mai transparent al noptii.

La o alta intersectie, o multime de oameni. Cam tot atati cati ar fi si in statie la Gazarului pe la ora 7 dimineata. Unii trec cu bicicleta. Altii in masina. Ceilalti se intrepatrund in mijlocul strazii pentru a se indeparta in directii opuse. Undeva, putin in stanga mea, doua fete de liceu isi povestesc aventurile din week-end. Una dintre ele, slabuta, cu parul cret si aparat dentar ( dar cu un ten curat si luminos) ii marturiseste ceilalte ca s-a dus singura-singurica intr-un anume loc. Si cum povestea ea asa, ochii ii sclipoceau lent, de parca s-ar fi rasucit in reluare, dandu-se peste cap. Cuvintele ii rasunau incet si rar. Ai fi jurat ca este nepoata de printesa.

In tramvai, vagoanele lungi si dolofane par sa fi sechestrat toti oamenii de pe strazi. Tristi, seriosi sau mai cheflii, se tin cu totii de cate o bara sau stau cuminti pe locurile disponibile. Caldura le pune roz si rosu in obraji. Colorate si cuminti stau si patru veioze pitici pe un pervaz de la primul nivel al unui imobil catre Piata Sainte Claire.

Curand calatoria se sfarseste. Ajung la Notre Dame si cu pasi grabiti intru in cartierul “Les Trois Cloitres”. Foyerul e frumos tare in apele indigoului ce se scalda pe peretii-i inalti. Ferestrele oblojite ii sunt despartite de iedera uscata ce serpuieste pana la al treilea nivel. Poarta imensa si stalpii arcuiti de la temelia imobilului ii tradeaza arhitectura la care au lucrat oameni iscusiti acum mai bine de 300 de ani.

Conservarea lucrurilor deopotriva cu luciditatea vis a vis de faptul ca acestea sunt facute pentru a servi la ceva, ci nu doar pentru a fi tratate ca opere de muzeu, fac din francezul comun o persoana aparte care si-a format in timp o cultura din a aprecia, a respecta, a se folosi de si a admira in acelasi timp.

Ce nu se poate la noi

Sa zambesti fiecarui om pe care il cunosti, pe strada, in tramvai, la scoala, in camin.

Sa iti dea “buna-ziua” vanzatoarea in perioada de “sales” pentru ca mai apoi sa se scuze in numele magazinului pentru ca ai asteptat 4 minute la coada.

Sa organizeze Directorul caminului iesiri la munte sau petreceri in care sa cotizeze pentru locatarii imobilului pe care il gestioneaza.

Sa iti dea profesorul note mai mari decat studentilor “bastinasi” numai pentru ca vii de departe si iti arati interesul.

Sa te vezi cu prietenii zilnic deoarece distantele sunt de cel putin 3-4 ori mai mici.

Sa fie respectati oamenii cu handicap, imobilizati in scaune cu rotile. Sa astepte cetateanul sa intre mai intai omul cxu scaunul pentru ca mai apoi sa isi faca loc si dumnealui, fara multa graba, in mijlocul de transport.

Sa ai reduceri la aproximativ toate fast-foodurile pe baza legitimatiei de student.

Sa ai acces gratuit sau cu tarif redus ( semnificativ) la sporturi costisitoare si la instructori rabdatoriin perioada studentiei.

Sa te ingrijorezi pentru examene si probe practice iar profesorii sa-ti souna intruna: “pas de soucis, pas de problemes”…

-va urma-

Iz subtil de fericire

In Grenoble ploua de vreo doua zile. Planurile mele de a inchiria o bicicleta inca o data au fost alungate de confortabila idee de a sta in casa si a incerca sa realizez ceva pentru un proiect care mai mult ma incurca decat ma ajuta. Am de analizat jurnalul “Le Monde”, cu istorie, analiza a cel putin 5 rubrici din cinci saptamani diferite, intreprinderea de presa si tot ce tine de aceasta, publicul jurnalului si absolut tot ce vine in legaura cu acest cotidian de referinta. Proiectul e interesant, insa nu pentru un week-end in care iti simti capul cat un pepene gaunos.

Ieri am mers prin ploaie, astazi simt ca ma paste o febra simpatica rau. Cum sa te mobilizezi sa muncesti cand ai un televizor cu nspe mii de canale cu stiri, cu voiaje si minunatii si un laptop care merge brici la internet? Stiu, eu pot, eu sunt magician.

Cand am fost creata, cineva a strecurat o picatura mare de lenevinol pe care l-a stins apoi cu ‘reactinol in ultimul moment’ si ‘ panicinol’ indoit cu ‘vitezonoicid si adrenalina in ultima clipa’.

Ma asteapta o cina gustoasa in doi, lumanari cu iz de vanilie, dus, pastile si pat calduros. Asta dupa ce imi izbesc de cateva ori capul de laptop in incercarea de a rezolva ceva.