Acasa

este locul acela care-ti da sentimentul bizar ca restul lumii nu mai conteaza. Este un pic din tine insati si din lumea intreaga. O data ce l-ai gasit, nu ai cum sa-l confunzi.

A inceput sa ploua cu galeata in Grenoble. Dupa ferestrele inalte si inguste, printre grilajul ce impiedica soarele sa se reverese pe peretii albi ai camerei, siroaie zgomotoase cadeau din cer. Aerul iti invadeaza plamanii, lasandu-ti impresia ca e un sacrilegiu sa atingi cu buzele filtrul tigarii. In templul verde, masinile nu gonesc, valseaza, oamanii nu se inghionesc, se saluta, iar muntii pandesc la ferestrele cladirilor de pana in sapte etaje. Cochetarie si bun gust. Fierul forjat se-mbina perfect cu stanca aceea ce se-nalta in zare. Cremul cladirilor se asorteaza cu verdele padurilor si al florilor ce atarna la balcoane si mansarde, iar aerul se-mprastie pe sinele de tramvai.

In dreptul clubului Bukana, stapanul casei, Fahrid, ne asteapta cu zambetul pe buze. Ma ajuta sa castig pariul si se scuza ca nu tine deschis si ziua pentru o partida de biliard. Ne spune apoi ca ne sta bine impreuna si ma atentioneaza ca am ales omul potivit si bun. Orice i-as spune in gluma, nu-l indupleca, mi-l lauda de parca i-ar fi virat un bax de bere sau de tarie pe sub bar. Ii zic ca sunt constienta si ne continuam plimbarea in parcul plin de roua. Imi rasuna in minte rugamintea lui de-a imi numi primul copil ca pe el, si felul in care am reactionat. Barbatii chiar au impresia ca a scoate din tine circa patru kilograme de viata e ca si cum ai ridica o greutate de 5 kilograme cu degetul mic…

Traiesc.

Si da; pentru cei care inca se mai intreaba daca baietii de la Urma aveau dreptate, viata e in alta parte.