Recul

Mi-e silă:

- de babele cu bostani în loc de sâni, care te împing prin tramvai sau prin metrou pentru a fi ele primele care intră, care ies sau care ajung fuguţa-fuguţa până la taxator/aparatul de validat.

- de “prietenii” care te roagă să le fii alături după ce te-au minţit sau jignit într-un fel sau altul.

- de tipii care se dau macho şi în final descoperi că nici o bere nu pot bea până nu cer acordul părinţilor în scris.

- de oamenii “morţi”, care lucrează pentru că trebuie, respiră pentru că nu au încotro şi se târăsc pentru că n-au avut noroc să aibă paj sau un pat cu rotile.

- de cei care nu-şi recunosc niciodată vina şi pretind că sunt cei mai buni, cei mai deştepţi şi deci, merită tot ce e mai bun

- de cretinii cu faţă de creaturi care flegmează pe unde apucă

- de domnişoarele cu aer afectat care nu au mai fost demult târâte printr-un pat

- de recepţionera din clinica privată care te tratează ca pe un amărât care vrea să-şi împrăştie boala porcească prin spitalul construit de tacsu’

- de putoarea şi lehamitea care ne-a cuprins pe noi toţi, dimpreună cu smiorcăiala aferentă statutului de român.

În principiu, mi-aş vărsa maţele dacă aş şti că aşa trece, dar cum toate astea nu pot fi nici măcar diminuate, rămân cu sila şi cu speranţa că pe toţi cei enumeraţi mai sus îi va lovi un meteorit sau le va trăsni aşa, deodată, pofta de viaţă şi bunul simţ.